Oare de ce iubesc eu asa de mult tipul asta de animalas numit PISICA? Stau si ma intreb cateodata...
Desi prima mea pisica de apartament s-a facut ingeras de 4 ani si ceva, tot mai plang in sufletul meu dupa ea cateodata. Mai ales cand ma gandesc la ultima ei zi cu noi, zi despre care inca nu am curaj sa scriu. Apoi, ma gandesc la toate pisulicile intalnite la munte, la mare, prin oras, pisulici care nu au o casa a lor si asa imi vine sa le iau..... lucru imposibil, dar asta-mi vine. Si bineinteles pe locul intai la ora actuala este pufoasa mea de-acum, printesa mea alba cu buline negre, care de felul ei nu-i prea lipicioasa, prefera sa ne priveasca de pe vreun dulap si prefera sa doarma la ea in cos sau pe canapea sau... pe dulap, desi noi am vrea sa doarma cu noi in pat. Insa atunci cand ma simte ca nu-s in apele mele, sau cand isi da seama clar ca sunt suparata praf si pulbere din cine stie ce cauza, renunta la distanta si isi arata dragostea: vine pe mine sau se arunca cu labutele pe mine, se uita la mine cu ochii mari galben-verzui, si din priviri ma intreaba "ce-i? de ce plangi? sunt eu aici, te linistesc eu, te apar eu!" si-mi face cadou din sufletul ei o portie de tors si niste "cozonaci", cu ochii ei pironiti in ochii mei. Dupa care linistita, coboara de pe mine, bucuroasa probabil ca si-a indeplinit misiunea, ca m-a linistit, ca a echilibrat energiile din jurul meu, ca a alungat cine stie ce uraciune invizibila pentru mine dar evidenta pentru ea. Asa ma iubeste ea, iar eu ii spun pisica mea, iubita mea, si e un fel de dragoste cu totul special. Fara pretentii, fara zile proaste, fara nervi si ranchiune, fara intrari in contradictoriu, fara toate acele minusuri care exista intre oameni. Pisica mea, sufletelul meu pereche. Asa o numeam in ultima parte pe fosta pisica, asa o numesc si pe cea de acum. Ne potrivim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu