Daca pisica mea ar vorbi, probabil ca ar povesti cam asa din amintirile ei de inceput...
Eu eram pui, din cate mi s-a zis aveam maxim 4 saptamani de cand iesisem pe lume. Ar fi trebuit sa stau in blana mamicii mele si sa sug lapte, dar nu stiu de ce, in loc de asta, ma aflam intr-o tufa langa o intrare de bloc. Nu stiu cum ajunsesem acolo si unde era mama mea, de ce nu eram in blana ei moale??? Asa ca eram un pui amarat ! Chiar disperat. Imi era frica, frig si foame. Chiar daca as fi indraznit sa ies din tufa, nu as fi putut sa pap din mancarea pisicilor de la scara pentru ca nu imi crescusera dintii. Apa nu stiam sa beau. Eram plina de purici pana pe ochi si murdara de un praf rosu care se abatuse din Sahara peste Bucuresti - asa mi-a zis mama mea adoptiva mai tarziu. In mintea mea de pui de pisica incepea sa fie clar ca o sa mai traiesc maxim o zi... Plangeam fara pauza. In apropierea tufei aparusera 4 fiinte din alea maaaari, cu doar doua picioare, asa ca acum imi era si mai frica. Totusi speram la o minune si mieunam fara oprire. Iar Doamne Doamne care ne vede si pe noi pisicile, a trimis minunea: una din fiintele cele uriase despre care am aflat ca sunt oameni, m-a luat in palma si m-a dus ocrotitor la piept si a zis ca trebuie sa ma ia neaparat acasa, ca sa nu mor, ca daca nu ma ia, nu am nici o sansa. Sotia omului nu prea vroia, am aflat mai tarziu ca avusese timp de 17 ani o alta pisica si cand aceea murise, a plans-o doi ani de zile.... dar eu am avut noroc pentru ca dupa un mic consiliu, omul si oama lui au cazut de acord sa ma ia la ei acasa si sa vada ce fac cu mine dar in prima instanta sa ma salveze de la moartea de foame, sete, purici si frig. Asa am ajuns in ziua aia in apartamentul lor. Ei nu stiau ce sa faca cu o pisica de 4 saptamani, dar s-au gandit mai intai sa ma spele.... va povestesc mai tarziu continuarea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu