In ultimul an de zile, am avut cateva reprize de suparare majora, dezastruoasa, din care la momentul respectiv nu stiam cum si pe unde sa mai ies. Am plans si-am urlat si numai pisica mea a reusit sa ma impace, in modul ei tacut, fara macar sa scoata un miau. Nu stiu cum m-a perceput ea, ce-a vazut si simtit ea, dar efectiv s-a aruncat de fiecare data pe mine cu labutele, ca si cum ar fi vrut sa imi dea branci sa ma impinga. A fost, clar, felul ei de a-mi zice "ei, sunt io aici, toate se rezolva cu mine alaturi, iti torc io si o sa te inveselesc". Si chiar m-a inveselit. Eu am avut si am pisica in total de prin 1993, cu o pauza "lipsa de pisica" de numai vreo 2 ani. Si in tot amarul asta de timp m-am convins ca sunt unele situatii in care nici un om nu te face sa iesi din groapa cu suparari si din tsunami de amaraciune, asa cum o poate face botul pisicutei pe obraz. Cei care au pisici si citesc acum, probabil ca m-ar aproba.
Eu am pisicile de numai o jumatate de an, insa am impresia ca suntem impreuna de o viata. Ador momentul cand ma bag in pat si ele vin sa mi se aseze pe piept, sa toarca si sa faca cozonacei (doar cea mica se pricepe). :) Sunt convinsa ca la suparare ele sunt cel mai bun antidot...
RăspundețiȘtergere